29| Un vis ciudat

Somnul e dulce când dimineața fuge lăsând în urma sa zâmbete… și dacă nu mai multe, măcar unul… cât de mic, dar să fie acolo pe chipul tău când razele mărețului soare te ciupesc cu căldura lor iar și iar…

Somnul poate să-ți aducă vise după vise și toate să fie frumoase și poate să facă asta fără mare efort, dar de ce să o facă? Mulți spun că visele sunt doar vise și nimic mai mult și mulți au dreptate și poate că eu sunt unul din ei sau eram… un vis… un singur vis poate schimba totul…

Da. E adevărat.

Un vis ciudat.

Îmi amintesc palma ei micuță. Mă strângea cu putere când ieșeam la plimbare prin parc.

– Vezi ce puternică sunt? spunea ea zâmbind iar eu făceam fața aceia de om mirat, până izbucneam amândoi în râs…

Era atât de micuță și de draguță… era un îngeraș ce mă ținea de mână și nu se dezlipea nici o clipă de mine. Nu înțelegeam de unde atâta dragoste pentru mine și nu puteam să nu o iubesc pe zi ce trece tot mai mult… mă trezea dimineață după dimineață să mâncăm împreună și nu vroia să meargă la gradiniță dacă nu mergeam cu ea. Stătea ore-n șir la povești cu mine și nici te miri ce spunea, dar culmea că nu se plictisea de mine iar eu de ea nici gând. Spunea că o să vină cu mine la facultate și nu aveam cum să o conving că nu se poate – spunea că renunță la gradiniță doar ca să poată veni cu mine…

Erau vremuri fericite. Era atât de micuță și de frumoasă…

Visul a început cum începe orice vis… nu știu cum, dar ochii îmi erau plini de lacrimi și eram nemișcat – priveam în gol și nu simțeam decât durere. Lumea mea a încetat să mai existe – acum trăiesc în altă lume… una care nu mă atrage-n nici un fel, dar pe care nu o pot părăsi fără să las în urma mea durere… ciudat sentiment – îl support, dar nu pot să-l arunc nimănui și așa că mai bine îl țin ascuns doar pentru mine…

Visul curge ușor prin capul meu derutat…

Văd oameni îmbrăcați în negru. Vorbesc în șoaptă și mă privesc pe ascuns – aproape că mă arată cu degetul. Eu nu mă mișc. Lacrimile da, dar eu nu. Durerea ce o simt nu se compară cu nimic pe lumea asta și îmi sfâșie inima și îmi vine să plâng și plâng…

            Mâncam înghețată cu micuța cocoțată pe umerii mei.

– Ține-te de glugă, nu de păr că doare!

– Dar umblă mai încet că poate cad!

– Cum să cazi? Te prind eu.

– Cu înghețata în mână?

– O arunc.

– Sigur, tu care iubești înghețata…

– Auu! Iar te ți de păr?

– Scuze… spune ea râzând.

Zâmbetul ei… asta mă bucură, dar visul ăsta nu-l lasă mai mult de o secundă și-l șterge și lacrimile alunecă ușor pe obrajii mei…

De unde atâta durere? Ce-i cu visul ăsta și de ce acum? E ceva ce vrea să-mi spună? Dar ce și de ce?

Vreau să mă trezesc…

Dar nu mă pot mișca și sunt prizonier în visul meu… un vis cu voință proprie…

Șoaptele oamenilor se aud tot mai bine și mai aproape…

– Au trecut trei zile…

– Perfuziile…

– Nu s-a mișcat…

– Oare știe că Maia…

Ochii mi se măresc în orbite și încep să tremur… un demon a pus stăpânire pe mine sau doar îmi închipui? De unde atâta furie în inima mea? Durerea o simt cu totul și pumnii mi se închid iar zâmbetul… zâmbetul acela ciudat apare pentru prima dată pe chipul meu… are glas și îmi șoptește ceva… dar nu vreau să-l ascult, dar pot face asta?

Dezlănțuie… dezlănțuie durerea asupra lor…

– Maia!

E întuneric în cameră. E camera mea? Da. Strigătul s-a spart de pereți și tăcerea se uita la mine cu mirare: Ce naiba la apucat și pe ăsta?

Tremur.

Pumnii îmi sunt închiși.

Tăcerea asta mă omoară!

Cobor repede din pat și mă reped spre camera lui Maia.

Deschid ușa…

Inima-mi stă și cele mai negre gânduri urlă-n capul meu…

– Maia…

Mai să cad în genunchi când simt o mână pe umărul meu…

– Isac?

în curând: 30| Dezlănțuie…

danMseid